Iti mai amintesti cum ti-ai cunoscut jumatatea?

Asa. Pentru cateva minute, nu ma voi mai gandi la examenul de maine. La ultimul examen.

Ci o sa scriu despre doua lucruri legate de februarie la care ma gandesc intotdeauna la inceputul aceste luni: ziua mea si ziua indragostitilor. E ceva ciudat cu aceasta din urma, fiindca ma enerveaza cliseizarea ei, dar, in acelasi timp, imi rasare in minte o amintire foarte speciala care m-a facut sa zambesc ca o nebuna micu’ astazi prin supermarket.

Luna februarie e luna inimioarelor, a canilor cu inimioare, a tricourilor cu “I love my boyfriend”, respectiv “I love my girlfriend”, a ramelor de fotografie in forma de inimioara, a cinelor romantice, a trandafirilor, a declaratiilor de dragoste- asadar, la tot pasul te impiedici de  inimioare si iubire.

Ce cliseu tampit; de parca atunci cand iti pupa varful nasului intr-o zi de noiembrie,  cand aproape te obliga sa iei niste vitamine in august si cand adorme zambind cu capul pe pieptul tau de fiecare data s.a nu-ti arata ca te iubeste cu toate puterile. Ca si cum daca te iubeste pe 14 februarie cica e de ajuns sa-ti stearga din suflet toate momentele din restul anului in care te-ai simtit goala pe interior. Prefer sa primesc drept cadou de ziua indragostitilor 15 sute de priviri pline de tandrete-de exemplu- oferite, esalonat, pe tot parcursul anului.

Acum e cazul sa ma dezumflu si sa trec la amintirea legata de ziua indragostitilor care ma face sa simt fluturi intreaga gradina zoologica in stomac. Anul trecut, pe vremea asta, ma gandeam daca sa particip sau nu la un concurs online cu tema Iti mai amintesti cum ti-ai cunoscut jumatatea?

Dupa ce am inlaturat toate presupunerile care ma faceau sa bat in retragere, am inceput sa scriu textul si l-am trimis. Si am castigat. Si am fost anuntata ca am castigat fix de ziua mea, lucru cu atat mai minunat.

Acestei cliseizate zi a indragotitilor ii atribui doar meritul de a-mi fi adus aminte de intamplarea asta si  de acel text cu care am participat.

”Se spune că unele momente niciodată nu mor. Unul dintre acele momente- prima noastră întâlnire. Deseori îl privesc mută de uimire și copleșită de drăgălășenie în timp ce el e prins în calcule, activități pentru următoarele zile, proiecte pentru facultate sau, pur și simplu, e preocupat cu atacarea unui individ într-un joc. Și mă minunez – ce-ar fi fost dacă noi doi nu am fi fost în locul potrivit la momentul potrivit?

Era o zi sufocantă de august și-mi așteptam un coleg lasându-mă învăluită de boarea de răcoare pe care-o împrăștia fântâna de la Universitate. Citeam pe nerăsuflate Parfumul lui Patrick Süskind, în curând acompaniat de parfumul LUI. Roșisem, cred, și, pe cât eram de flatată că se așezase lângă mine pe băncuță, pe atât eram de intrigată. Nu puteam să cred că se așezase lângă mine, îmi părea încrezut. Dar forța care mă atrăgea spre el a fost mai puternică și a prevalat. Mi-a spus: „Nu m-am putut abține să nu vin să te salut și să-ți spun că ești frumoasă – poate nu ne-am mai fi văzut niciodată. Cum să ratez șansa asta?”. A fost magic, m-am simțit ca într-un film pe măsură ce mai descopeream alte coincidențe: proveneam din același oraș și locuiam la un bloc distanță. Un bloc distanță! Dar nouă ne-a fost scris să ne întâlnim pe băncuța de la Universitate. Nu cred că o să-i uit vreodată ochii mari și albaștri și zâmbetul larg de atunci.
Au urmat zilele cu fluturași, în care îi așteptam cu nerăbdare mesajele, zile cu plimbări, cu înghețată, clătituțe, lampioane și câte și mai câte. Nu pot să le enumăr pe toate, orice zi e plină de surprize. Când suntem împreună, nu mai putem face nimic – doar ne căutăm ochii și ne îmbrățișăm.
Întâlnirea noastră a fost magică. Și magică e întreaga relație.”

Si da, m-am si inrosit in obraji acum. Dar nu conteaza, asta e o amintire pentru maine.

răvășire.

Tudor Arghezi, Mi-e dor de tineImage

„Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.”

124

Image

„Dacă inamicul din interior nu există, inamicul din afară nu ne poate face niciun rău.”

 

Heal the world pe fundal

Image

În fiecare zi vezi oameni. Și după unii chiar întorci capul fiindcă imediat te fulgeră ideea că s-ar putea să fie singura dată când se întâmplă acest lucru. Există oameni care te înduioșează, oameni care te îmbrățișează atât de puternic încât le simți inima bătând. Oameni care te sună să te întrebe ce faci, chiar dacă le-ai tot ignorat mesajele. Și o fac pentru că le e dor și pentru că ai lăsat o urmă adâncă în ei. Există oameni care fac cadouri fără să aștepte ceva în schimb, care se mulțumesc cu expresia fericită de pe chipul tău. Există oameni care se ghemuiesc la pieptul tău de parcă eşti singura persoană din lume.

Există oameni de care îți e dor în fiecare minut și există oameni care ar vrea să te vadă mai des. Există oameni care te fac să zâmbești oricât de supărat ai fi. Şi există oameni care, cu un singur cuvânt, te pot trimite fie în Paradis, fie în Rai. Există oameni care îți dovedesc că ești o persoană specială. Şi eşti. Toţi suntem.

Există oameni ca mamele, atât de minunate încât cuvintele nu sunt de ajuns.Există oameni care nu au încredere. Ai face orice să le schimbi punctul de vedere. Și există oameni care sunt acolo când nu ai tu încredere.

Există oameni care fac drăguț orice lucru banal. Chiar și un banc prost capătă culoare pe buzele lor.

Există oameni care stau pe străzi și care-ți spun din privire că le este frig, că nu au pe nimeni, că se simt mizerabil. Nu se poate să nu te impresioneze. Există oameni îmbrăcați cu haine zdrențăroase care-ți cedează locul lor în metrou. Și oameni care-ți zâmbesc când le spui „mulțumesc!”

Oameni şi oameni.. datorită lor, lumea e roz. Din cauza lor, e neagră.

http://www.youtube.com/watch?v=BWf-eARnf6U

De “La mulți ani!”

Așa. M-am tot fâstâcit, am evitat, am căutat scuze. Dar gata, nu se mai poate! De ceva timp las blogul ăsta mititel să se plictisească aici. Și-i fac inaugurarea și într-o zi specială. Chiar dacă gândul că am împlinit 21 de ani nu prea mă încântă.

Așadar, vă mulțumesc tuturor pentru urări. Nu știu ce-aș mai putea să zic.

Doar că vă doresc să simțiți înzecit fericirea pe care am simțit-o eu astăzi.